u n’è una coleziòun

qui non è che uno rinasce, e poi rinasce e poi rinasce, cmè ch’è déi che pataca, qui è che non muori, fintènt ch’u i arvènza una scarana, una gravata, una bòcia d’inciòstar, svéita, sè, mo una bòcia d’inciòstar che ta l’é dróv tè, che t’é scrétt tè, fintènt ch’u i arvènza una cartuléina ch’u t’à mand un améigh véint trent’an fa, salutissimi da Venezia, fintènt ch’u i arvènza al lampadéini brusédi, ch’al t’à fat lómm ma tè, i cartéun de panetòun ad Nadèl, al scatli di sticadént, al cèvi vèci ch’al n’éirva piò gnént, mo al t’à vért tótt, fintènt ch’u i è al svegli, ch’a n n’ò, ad quèlli vèci, ch’al s carghéva, tric, tric tric, a n n’ò ènca do si nómar ch’i s’avdéva ènca ad nòta, adès a n n’ò óna a pila, quèlla ta n l cargh mai, znina, ròssa, che però d’ogni tènt a li guèrd, quèlli vèci, di santéssum, se campanèl sòura, che quant al sunéva al t’inzurléva, e a n finéva mai ad sunè, fintènt ch’u i è al chèrti dal melarènzi, che quèlli dabón, u i è quéi ch’i fa la coleziòun, e mè agli ò ‘lè, a n n’ò, ch’a n s còunta, e u n’è una coleziòun, quelle carte sono io


[Raffaello Baldini, La fondazione, Einaudi 2008, p. 50]